BUCUREŞTII DE ALTĂDATĂ

(fragmente „Dintr-un secol de viaţă” de Cella Delavrancea)

Revăd în gînd vechea Capitală a României, Bucureşti, şi-i suprapun Bucureştii de azi. Comparaţia precizează

diferenţierile; oraşul de altădată era orizontal, azi este vertical. În copilăria mea, era legat de pămînt,

îi simţeai talpa, sprijinind casele, copacii, tufişurile, grădinile. Păzitorii cei mai vrednici erau salcîmii, întîlniţi

la porţile curţilor. Primăvara cînta un cor de miresme, cum n-a mai fost de atunci. Locuinţele mici erau ascunse

în verdeaţă, apărate pe alocurea de soarele mai arzător decît acum, de cîte un stejar bătrîn, rămăşiţe din

anticul codru al Vlăsiei. Parcuri bine întreţinute, nu existau, afară de şoseaua Kiseleff, cu aleea ei unică...

Tot acolo se făcea, o data pe an, în luna mai sau iunie, „bătaia de flori”. Toate echipajele, toate birjele închiriate erau împodobite de flori, de la spiţele roţilor pîna la hamurile cailor, de la bici, la capul şi coada cailor, cu

aceleaşi flori, care cu liliac, albăstrele, trandafiri, crini, iar coşurile mari din trăsură erau pline de bucheţele mici servind drept proiectile. De la o latură a şoselei, la alta, lumea, în picioare, se bombardau cu vitejie.

În 1900, tata fiind primarul Capitalei, a fost obligat să participe la această sărbătoare a primăverii şi ne-a luat

şi pe noi, trei fetiţe, impreună cu mama, într-o trăsură ornamentată cu albăstrele, floare modestă, faţă de

celelalte. Jocul floral dura de la ora 4 la ora 8, cînd şoseaua Kiseleff rămînea ninsă toată, de petale.

Bucureştiul la 1901

Oraşul era zgomotos în alt fel decît astăzi, mai pitoresc. Precupeţi, cu cobiliţa proptită pe umeri, purtînd

coşuri mari, treceau pe uliţe, în pas de buestru sacadat, din cauza greutăţii şi-şi strigau marfa.

...Pescarul striga „şalău proaspăt, şalău, şalău”, în gura mare... Femeia cu lapte covăsit vocaliza ascuţit, apoi

dulce „Covasila...a...a” Două vase de lemn, rotunde şi joase cu capac, îi atîrnau de cobiliţă. Deschidea jumatate

de capac şi se zărea covasila, în valuri mici şi sidefii, scoasă, după învoială cu lingura de lemn. ...

Bragagii, încinşi cu şorţ, ţinînd cofa în mîna stîngă anunţau tare cu litera r înzecită: „Braga rece, rece, braga

r r r”. Cel mai distins era grecul, purtînd pe burtă o tavă cu zaharache, pistil (pastă presată din prune) smochine

şi curmale înşirate pe beţe, fisticuri într-un borcan mare.( plăcintar grec la 1880)

În ziua de sfînta Varvara, la 4 decembrie, eram treziţi din somn de gîfîitul sonor al unui taraf de lăutari…()

Anii treceau şi mahalalele se populau cu vile frumoase şi grădini bine îngrijite. Creşteau în oraş imobile cu trei

şi patru etaje.Tramvaiul şi tramcarul asigurau circulaţia celor cărora nu le erau la îndemînă birja.

(casa marelui Ban Mihail Ghica la 1850), (casă de mahala la 1841), (casă in stil oriental la 1860), ( casa la 1869)

Teatrul Naţional, copie fidelă a teatrului din Florenţa, cu o minunată acustică, era o podoabă a oraşului şi

pivotul în jurul căruia se lungeau străzile cu prăvălii luxoase şi cofetării, dintre care „Capşa” avea o reputaţie

internaţională...

Reprezentaţiile teatrale erau foarte căutate. Se jucau piese româneşti şi cele traduse din limba franceză,

germană sau engleză, în fiecare seară, iar de două ori pe săptămînă, piese comice şi feerii. Cei mai mari actori

ca Liciu, Brezeanu, Petrescu, Notarra, nu refuzau să apară în Fata Aerului, sau Coana Chiriţa şi Lipitorile

satului.

Iernile, atunci, erau lungi, geroase, cu ninsori încăpăţînate. Bărbaţii purtau peste căciuli, glugi de lînă neagră...

femeile, peste glugile de culori deschise, mărginite de blană, aveau voalete, pentru apărarea tenului. Săniile,

multe, înlocuiau trăsurile şi oraşul cînta din clopoţeii prinşi pe ampla reţea roşie sau albastră, aruncată pe

spatele cailor...

În străzile mici, întoarse în semicerc, casele se asemănau modeste, cu două ferestre la stradă şi două sau trei

odăi în curtea cu cîte un cireş, sau prun, - casă-vagon, cum li se spunea. Romînii iubitori de flori aveau tufe

de liliac, trandafiri etc., oricît de mică ar fi fost grădina. Casele erau vopsite in albastru, roz, verde, galben sau

alb. La poartă străjuia clasicul salcîm. Dar în centru, o anarhie grozavă domnea în arhitectura oraşului, care ar fi

putut fi luat drept o expoziţie internaţională, stilul francez al secolului al XVIII-lea învecinat cu o casă spaniolă,

o vilă elveţiană lîngă un arhondaric, o imitaţie de ev mediu veneţian strivită de o casă „secession”...

Calea Victoriei, încrucişată cu Bulevardul Pake urcînd pînă la Cotroceni, era foarte lungă şi cea mai de seamă

din oraş. Acolo se afleau Teatrul Naţional, „Capşa”, hoteluri simandicoase şi Ateneul, cu grădina din faţă

părînd ca-l prezintă oraşului.

Norocul acestei Capitale, cu o Dîmboviţă, braga de apă de care nu s-ar fi mîndrit nici o urbe din provincie, era bogăţia vegetaţiei. Pămîntul Bucureştilor este favorabil copacilor. Cişmigiul posedă şi azi, printre mulţi copaci şi arbuşti nişte platani frumoşi, dar unul, declarat cu drept cuvînt, „monument al naturii” rotindu-şi ramurile pe o

circumferinţă imensă, poate şi azi să dăruiască, la vreo 50 de oameni, umbră binefăcătoare în zilele de arşiţă.

Grădina Cişmigiu la 1925

Pagină realizată de Elena Malec.

Ó 2003 Elena Malec. Toate drepturile rezervate.